Aveam aceasta senzatie de ceva timp, dar acum, la acest Campionat European, banuiala mea a devenit certitudine. Nu ma asteptam sa mai vad efuziuni de bucurie pe strazi, precum cele de la un campionat mondial acum aproape uitat, cind baietii lui Hagi (cu capetele galbene – inclusiv), se bateau de la egal la egal cu alde Argentina, Brazilia.. Dar nici ce am vazut in Franta, la Marsilia sau Lille, nu ma va face mai optimist. Cum nu sunt un mare amator de fotbal nu voi insista pe calitatea meciurilor din teren, cit mai degraba pe cele din afara lui. Exact acelea din cauza carora multi dintre cei ce iubesc si asteapta competitiile sportive vor inchide televizoarele si nici nu se vor mai duce pe stadion (plus ce este cred mai grav, nu-si vor mai duce copiii pe stadion sa inteleaga ce este si mai ales cum arata o competitie sportiva adevarata).
Mi-e greu sa inteleg de ce fotbalul naste pasiuni atit de violente si cum se face ca galeriile din mai toata Europa se duc la stadion mai mult pentru o bataie salbatica decit pentru cei pe care ii numesc idolii lor. Dupa cum mi-e greu sa mai inteleg si cum se face ca francezii, cu avertizari teroriste de tot felul, pregatiti (macar psihologic) pentru orice eventualitate, au scos in strada citiva scutieri amariti, care mai mult se fereau de sticle si acordau primul ajutor (firesc) in conditiile in care ar fi trebuit mai intai probabil sa intervina direct pentru ca nemtii, englezii, rusii sau ucrainienii sa nu ajunga in coma prin spitale. Acum imi si explic de ce politia franceza (sau italiana), spre deosebire de cea germana spre exemplu, prefera sa trimbiteze cum le sunt invadate parcurile de est-europenii mai balaoachesi, decit sa intervina pentru a aplica pina la urma, propriile legi. Altceva insa mi se pare mai important. Daca ceea ce se vede pe stadioane si in afara lor: capete sparte (cu scaune si sticle), oameni batuti cu o cruzime greu de imaginat – ajunsi in coma, alcool si ura viscerala, cladiri si orase monument devastate, lacrimi si mult, mult singe etc. etc. sunt manifestarile directe ale multor europeni, intr-un moment presupus a fi de maxima euforie (si bucurie sportiva), atunci nu vreau sa-mi mai imaginez cum va arata coeziunea si unitatea europenilor, intr-un moment de adevarata criza. Si cred, cit de curind britanicii vor face primii testul…

Altfel este si el, dar si sanatatea noastra, a tuturor in pericol. Spun asta plecind inclusiv de la unele experiente proprii dar mai ales dupa ce am remarcat astazi cum, intr-un acord greu de imaginat, majoritatea actorilor din sistemul sanitar s-au unit pentru a ascunde gunoiul sub pres. La propriu. Nici Ministerul sanatatii, nici DSP-ul, nici Ordinul asistentilor si nici macar sindicatele din domeniu nu au catadicsit  sa-si spuna parerea, sa ia o pozitie, lucru care, din punctul meu de vedere echivaleaza cu un acord tacit pentru dezastrul din sanatate. Oricare dintre noi, palmasii de rind, care am mai calcat prin spitalele publice am putut remarca saloanele supra aglomerate, toaletele insalubre, lipsa celor mai elementare materiale sanitare (pe care multi dintre pacienti trebuie sa si le procure singuri) dar mai ales modul adesea lipsit de orice grija si profesionalism in care se intretin si chiar se exploateaza spatiile medicale. Cu mici exceptii, chiar si in Capitala sau in centrele medicale din tara, spatiile comune se curata dimineata (o singura data pe zi), cu un mop stors intr-o galeata mizera, in care cel mai adesea sunt amestecate citeva fire de detergenti pentru utilizare casnica. Cit despre hirtia igienica si sapun, acestea ramin de cele mai multe ori de la pacientii care sunt externati si numai in cazul  in care nu sunt colectate rapid de infirmiere. In plus, spun unele voci din domeniu, nici macar salile de operatii nu se sterilizeaza conform procedurilor, complet, cu substante speciale si la intervale regulate intre operatii. De multe ori, in scurtul interval in care pacientul operat este scos si este pregatit urmatorul, masa de operatie este stearsa… cine mai stie cu ce. Un motiv in plus de bucurie tot exista, spun unii pacienti, ca este vorba de solutii dezinfectante diluate si nu de DERO sau alte sapunuri menajere… Poate mai avem sanse dupa operatie… Si nu este o exagerare. Situatia a fost confirmata astazi (daca mai era nevoie) chiar de Vasile Barbu – presedintele Asociatiei Nationale pentru protectia pacientilor, cei care, isi pun intrebarea cum s-au realizat verificarile din spitale si (la fel ca si noi ceilalti), asteapta cu nerabdare macar un raspuns al autoritatilor, la intrebarea: daca (pentru bun exemplu) doar 5% dintre cele 3.526 de teste de sanitatie facute in toata tara (la produsele dezinfectante) sunt NECONFORME, asa cum dealtfel sustinea astazi si ministrul sanatatii Cadariu, cum se face ca, numai in cazul recent (si puternic mediatizat) al victimelor de la clubul Colectiv, 13 dintre persoanele ranite in incendiu (deci aproape unul din patru) ar fi murit din cauza unor infectii intra-spitalicesti? Spuneti ca suntem in siguranta, in spitalele publice dle ministru?… Eu unul, nu va cred.

Ministrul culturii ne-a surprins (iata, placut?) cu o demisie neanuntata, chiar daca gurile rele vorbeau deja, pe ici si pe colo, de o remaniere tacita, cu ramificatii si pe la finante, sanatate, mediu sau chiar justitie. Pe de-o parte nu pot sa nu-i remarc maniera sa-i spunem, “tehnocrat-bruxelleza” de a iesi din scena, insa doar dupa un scandal jenant care pune artistii de la opera intr-o situatie demna de titlurile tabloidelor, o situatie care a fost dealtfel gestionata la fel ca si restul mandatului domniei sale. Pe de alta parte insa, lucrurile se precipita in ultima perioada, cu o viteza demna poate de cauze ceva mai bune. Si, spun unii comentatori, probabil nu se vor opri aici. Daca demisia fostului ministru al muncii Ana Costea lasa sa se inteleaga faptul ca nimeni, nici macar un tehnocrat aflat tranzitoriu in functie, fara a risca pierderi de capital politic, nu-si asuma o atitudine ferma pentru a scoate sindicatele, patronatele si nu in ultimul rind partidele din impasul in care se afla in negocierile pe salarii, plecarea domnului Alexandrescu (de la ministerul Culturii) ne poate face cel mult sa zimbim de atita cumint(enie), iar demisia doamnei Aura Raducu de la Fondurile Europene, ocupa, pe nedrept zic, locul unei note de subsol. Cel putin pina acum, desi lista prezumtiva a remanierilor este probabil mai extinsa, cea mai grea lovitura pentru imaginea guvernului Ciolos o da plecarea acelei persoane care, trebuia adusa exact de la Bruxelles, ca sa accelereze procesul absorbtiei fondurilor europene, macar si prin cunoasterea extinsa a mecanismului (realizata evident la fata locului). Sigur nimeni nu a auzit nici un fel de promisiuni sau vorbe mari de la Guvernul tehnocrat al fostului comisar european, dar avind in vedere ca domnul Dacian Ciolos a ocupat totusi aceasta functie (si evident stie cit sunt de necesare cele 30 de miliarde disponibile), te-ai fi asteptat sa vezi la Ministerul Fondurilor Europene un ministru care, tace si face. Totusi, nici macar temerile actualului comisar Corina Cretu (care remarca in vizita sa de la inceputul lunii martie la Bucuresti), atitudinea, cel putin relaxata, a celor care executa proiectele europene, sau se pregatesc cu proiecte pentru aceste fonduri si nici macar orgoliul tehnocrat care impunea mentinerea tempo-ului setat anterior pe cresterea absorbtiei, nu par sa fi avut sanse la virful ministerul (poate) cel mai important dar din pacate si cel mai putin vizibil al cabinetului “tehnocrat”. Un cuvint care ar fi trebuit sa insemne seriozitate si responsabilitate, mai ales in alegerea echipei, ce parea chiar de la bun inceput construita oarecum haotic si in graba, (daca ne amintim chiar si de prima propunere de la sanatate, retrasa imediat) un cabinet constituit din pacate pe criterii eterogene si pe alocuri greu de inteles, in afara unor posibile (si probabile) negocieri prealabile cu establishmentul politic. Evident, un mandat declarat apolitic (cel putin deocamdata) este extrem de dificil intr-o societate profund politizata, marcata de decenii de tranzitie de la o utopie la alta. Daca insa doar schimbarile de la nivelul administratiei locale vor ramine “marea” realizare a mandatului tehnocrat, ma tem ca sansa unei profesionalizari a clasei politice a fost deja irosita.

Cu degetul pe rana

Posted: Aprilie 10, 2016 in AGENDA SAPTAMINII, General, Social
Etichete:

Un recent comentariu al lui Mihai Maci (vezi aici http://www.contributors.ro/editorial/cum-produce-scoala-tampiti/)… pe care, ca parinte, dar si ca absolvent de liceu din acea perioada, nu aveam cum sa nu il savurez, imi da posibilitatea unei scurte refectii asupra ceea ce, cu mestesugita arta literara, „cineva” numea odata „un simbure mare si amar de adevar”. Redau aici un scurt pasaj, spre buna exemplificare, din textul domnului Maci, despre modul in care scoala romaneasca nu poate trece inca, cel putin in opinia mea, de stadiul de uzina:”…mi se pare straniu faptul că încă nu s-a decis asupra unei remanenţe a trecutului: dată fiind politica de industrializare a României comuniste, pe toată durata intervalului 1948 – 1989 s-a pus un accent deosebit pe formarea diverselor timpri de ingineri necesari dezvoltării ramurilor industriale. Mai mult decât orice altă categorie socio-profesională a acelui timp, inginerii – aflaţi în contact direct cu producţia şi responsabili de aceasta – au fost bine formaţi, făcând o şcoală serioasă, a cărei componentă teoretică nu avea prea multe de invidiat Politehnicilor din Occident. În perioada de care vorbim, cele mai bune licee din România erau liceele de matematică-fizică a căror menire de bază ajunsese aceea de a pregătile fundamentele ştiinţelor reale necesare celor care, odată intraţi în facultăţile tehnice, erau capabili – dintru început – să lucreze la capacitate maximă. De aici accentul extraordinar pus în acel timp pe cunoştinţele de matematică, fizică şi chimie. Problema unui absolvent de liceu din perioada în cauză nu era aceea de-a dobândi nişte cunoştinţe generale (eventual cu aplicaţii concrete) la aceste discipline, ci de-a avea pregătirea teoretică pentru a intra direct în tratatele de specialitate ale disciplinelor tehnice. Cine ţinea ritmul şi intra la Politehnică câştiga partida, cine nu, nu se alegea cu nimic din acest tip de şcoală. Şi, de aceea, în ciuda mitologiei “seriozităţii” vehiculată astăzi, bacalaureatele (mai ales la liceele industriale) erau – sigur, în altă proporţie – trucate şi atunci. Dacă până în ’89 Politehnica însemna loc de muncă garantat şi – în principiu – repartiţie în marile oraşe (în preajma cărora se aflau combinatele industriei socialiste), ceea ce – în acel timp – nu putea oferi (aproape) nici o altă facultate, după Revoluţie şi liberalizarea pieţei de muncă, lucrurile se schimbă complet. La această situaţie se adaugă colapsul industriei socialiste din ultimele două decenii şi concluzia tuturor acestora e aceea ca Politehnica devine mult mai puţin interesantă pentru liceeni decât anterior. Ori partea stranie este aceea că majoritatea liceelor bune au rămas calate pe formarea teoretică în ştiinţele reale ca şi cum absolvenţii lor ar urma să dea concurs la Politehnică. Mie unuia mi se pare că supralicitarea unei cunoaşteri teoretice abstracte de-a lungul întregii şcoli îşi are originea în acest pattern perpetuat chiar şi după ce şi-a pierdut relevanţa concretă. Evident, mai sunt şi alte aspecte: de pildă faptul că în domeniile reale (care operează ele însele cu un aparat matematic şi în care răspunsul trebuie să fie – aproape invariabil – unul univoc) cuantificarea rezultatelor – atât de trendy în ultima vreme – e mult mai uşoară decât în domeniile umaniste, unde interpretarea joacă un rol definitoriu. Nu în ultimul rând, poate fi vorba şi de faptul că nimeni nu şi-a pus problema cum poate fi convertită masa profesorilor specializaţi (mai ales de industria meditaţiilor) în pregătirile pentru admiteri (la liceu sau la facultate), odată ce aceştia şi-au pierdut “hegemonia de prestigiu” de care au beneficiat în anii comunismului. Ei au continuat să facă ceea ce ştiau cel mai bine şi, tacit, s-a acceptat că “performanţa” se identifică cu însuşirea – în regim accelerat – de catre elev a unor cunoştinţe tehnice abstracte care-l califică automat pentru regimul de master al unei universităţi de top (de regulă din străinătate). Mândria naţională pe de-o parte, repunerea pe tapet a temei performanţei (cel mai adesea pentru lustruirea blazonului cam ruginit al ţării) pe de alta, au făcut ca acest tip de “performanţă” să fie normativizat – prin intermediul programei – la scara întregului învăţământ preuniversitar din România. În ciuda retoricii despre “filierele vocaţionale”, “bacalaureatul diferenţiat”, “opţiunile elevului şi ale părinţilor”, etc., criteriul ultim de calitate (care, la noi, se exprimă doar în cuantificari) al învăţământului autohton îl dau notele de la olimpiadele de ştiinţe reale şi, în particular, de la cea de matematică. Din păcate, e un criteriu irelevant, pentru că aşa cum ştim cu toţii, majoritatea olimpicilor la aceste discipline părăsesc ţara la finele liceului sau în primii ani de facultate pentru a se stabili definitiv în alte zări, mai pline de farmec. În ţară rămâne doar partea de jos a graficului ministerial, aceea despre care – din raţiuni raţiuni de prestigiu – nu vorbim aproape niciodată. Nici măcar pentru a spune că e alcătuită din cvasitotalitatea elevilor de liceu….”
Multumesc autorului, macar si pentru faptul ca a pus degetul pe rana, chiar daca personal nu sunt de acord cu afirmatia ca bruma de ingineri pe care o mai formeaza Politehnica, pleaca in totalitate spre „zarile acelea mai pline de farmec”. Nu. Si spun asta pentru ca am privit realitatea cu ceva mai multa atentie, iar din nenumaratele exemple pe care le pot da, gasesc si multe cazuri de ingineri care se intorc dezamagiti de afara sau pur si simplu, nu mai gasesc nimic disponibil pe acolo… (fie si pentru faptul ca, aparent, industrializare intensiva mai poti vedea, astazi, poate doar in China). Ce urmeaza apoi? Marea de abolventi „de la stat” si evident „de la privat” concureaza pe aceleasi locuri dsponibile (de regula in acele zone non-tehnice unde mai este inca de munca in Romania), dar unde surprinzator, mentalitatea epocii de care vorbeste autorul textului citat, se pastreaza. Un absolvent cu pregatire tehnica pare deci si acum, mai organizat, are mintea mai limpede si gindirea mai riguroasa, fata de un filolog, spre exemplu, care de regula nu poate fi decit… „poet”. Evident, si in scoala si mai apoi „la munca” ti se va cere sa evaluezi calitatea si mai ales cantitatea diverselor categorii de activitati. Poti numara piulitele si barele de fier-beton, le poti evalua calitatea executiei, dar este infinit mai greu sa evaluezi cit de bun poate fi un cometariu literar spre exemplu, sau cit de exacta poate fi o analiza, pe orice fel de text. In fond vorbim de o apreciere subiectiva asupra unei proiectii… la fel de subiective. Cum poetii nu o pot face bine, din lipsa de rigurozitate mentala, avem nevoie se pare, in continuare, de si mai multa matematica si fizica in scoala, pentru ca, nu-i asa… trebuie cineva sa-i organizeze si pe poeti.

La distanta in timp de doar citeva zile dupa atentatele de la Bruxelles, incerc si eu, poate ca si multi altii, sa-mi reconfigurez mental situatia. Zeci de morti, sute de raniti, mii de persoane indoliate poate zeci sau sute de mii de persoane afectate direct ori indirect in acest moment. Sau in viitor. Cel putin pentru mine mai ramine acum doar o singura intrebare valabila: exista cineva la virf, suficient de receptiv la tragediile umane, prezente si probabil viitoare, pentru a intelege pe deplin situatia si pentru a declansa masuri adaptate la o stare de fapt in permanenta evolutie? Nu as vrea sa acuz pe nimeni din autoritatile de la nivel european de lipsa de luciditate. Nici nu cred ca poate fi vorba de asa ceva… dar citind marturiile victimelor, ale celor care au trecut prin Bruxelles dar si prin alte capitale afectate de terorism, (inclusiv referirile extrem de concrete ale ambasadorului Emil Hurezeanu despre experienta domniei sale pe aeroportul Zaventem), nu pot sa nu ma intreb care poate fi explicatia pentru lipsa de comunicare la nivelul diverselor institutii (inclusiv cele de forta) din Belgia dar si din Europa, acuzele reciproce franco-belgiene, lejeritatea cu care oameni inarmati cu valize de explozibili trec prin diversele filtre, atentie, deja instalate si functionale la Bruxelles de luni de zile, facilitatea cu care apar in presa locala (si nu numai) diverse detalii ale unor anchete in curs, aparenta detasare a autoritatilor locale (care poate ar trebui sa raspunda pentru dezorganizarea ce a dus la moartea atitor persoane nevinovate chiar in Capitala Uniunii Europene) si in sfirsit, dar nu in ultimul rind, sa nu mai vorbim de ceea ce spun unii ca este la mintea cocosului, faptul ca anuntul public si difuzarea imaginilor cu capturarea lui Abdeslam nu doar ca poate pune impedimente majore anchetei asupra atentatelor de la Paris dar chiar si un amator poate ajunge la concluzia ca, intr-o astfel de situatie, se poate ajunge rapid la reactii violente din partea extremistilor (cu sau fara cetatenie europena).
Raspunsul se poate lega in opinia mea de conditiile care au precedat masiva criza a refugiatilor spre Europa. Sigur, totul pare sa fi pornit de la un razboi ajuns acum sa se permanentizeze, intr-o parte a lumii care nu mai cunoaste liniste de aproape 100 de ani. Nimeni nu mai poate nega suferintele reale ale oamenilor obisnuiti care isi vad casele, orasele (printre care unele sunt monumente istorice cu valoare inestimabila) si chiar tarile ajunse in ruina. Dar Europa in sine pare si ea ca traieste, iata de aproape un deceniu, din criza in criza, economica, financiara si acum inclusiv umanitara, dupa ce la inceputul anilor ’90 a trecut prin criza social-politica si identitara – exact aceea care a si dus la razboiul din fosta Yugoslavie. Iar daca acum suntem cu totii ingrijorati de riscurile aparitiei unor noi crize (de orice natura ar putea fi ele) probabil ca am si uitat de unele aparent „mai putin importante” cum ar fi cea a datoriilor Greciei, (datorii care oricum au ramas)… o „mica” criza care ameninta, nu-i asa, sa ne dea acum mai putin chiar de un an, viata, cu totul, peste cap.
Isi mai aduce aminte acum cineva de ea?

Iata citeva,

Inventatorul

Depanator Radio – TV si electronist convertit in electrician, angajat la Centrala de Construcţii Cai Ferate inainte de 89, ziarist si patron dupa, politician si apoi antreprenor pina in zilele noastre, Mircea Tudor a fondat acum 20 de ani singura companie care face scanare radioactiva – un domeniu de virf in Romania dar si in lume, care i-a si adus titlul de „inovator de profesie”. In 2001, Banca Mondiala  organiza o competiţie pentru securizarea vamilor autohtone,  firma lui Mircea Tudor a creeat o companie mixta si din 2002 pina 2004 au făcut 4 scanere performante pentru avioane – Roboscanul – care detecteaza orice pericol in citeva clipe, cu care in 2009 cistiga si Marele Premiu la Salonul de Inventica de la Geneva. Iar daca va ginditi ca a fost doar un joc al sortii… va inselati. A repetat performanta, fortind organizatorii sa-si incalce propriile reguli, conform carora o persoana nu poate fi de doua ori premiata cu locul 1. Mircea Tudor primeşte, din nou, in 2013 Marele Premiu..

Sotia

Va amintiti de Monica Gabor, fosta Columbeanu. Frumosul manechin din Bacau a facut la concursurile de miss sa se intoarca multe capete. Dar cel mai atent a fost viitorul ei (deja)  fost sot, Irinel Columbeanu, cel care a si propulsat-o pe culmile gloriei, mai ales mediatice. Plecata dintr-o familie modesta, din cea mai saraca regiune a tarii, frumoasa Moni si-a croit drum sigur, a participat la mai multe prezentari de moda in tara si strainatate si a fost desemnata chiar „Cea mai sexy femeie din Romania” de cititorii unei reviste, iar in 2005 a cistigat chiar si titlul de Top Model Romania. Alaturi de Irinel, Moni a avut emisiunea TV „By Monica Columbeanu”, urmata de show-ul „Irina”.  Astazi fata cu care voiau sa semene mai toate adolescentele vremii este o diva peste ocean, dar aproape uitata in tara.

Briliantul

Visau la vremea adolescentei nu doar fetele dar si baietii. Si cine atrage atentia mai mult decit sportivii… iar dintre toti – briliantul Adi Mutu parea ca straluceste cel mai tare. Impatimitii de fotbal isi aduc aminte cum tinarul din Pitesti ne facea sa ne mindrim ca nu e chiar totul pierdut in fotbalul romanesc dupa Sevillia, unde au stralucit (e drept cu multi ani in urma)  11 briliante. Dorit in cele mai mari capitale ale fotbalului mondial, plecat sa cucereasca Italia, icoana unei generatii de tineri, ajunsa pe culmile gloriei alaturi de o prea frumoasa craiasa a insulelor tropicale si-a pierdut stralucirea si apoi averea pe malurile, asa cum se stie, vesnic cetoase ale Tamisei. Dovada a faptului ca te poti ascunde in fum, dar nu si de destin. Unii dintre noi ar spune ce-i drept ca destinul si-l mai face omul si de unul singur.

Speranta

Nu. Nu va pierdeti speranta. Intotdeauna  se va gasi cineva sa ne aprinda imaginatia si sa ne faca sa visam frumos. Ion Tiriac si Ilie Nastase au de ce sa fie mindri si noi de asemenea. Micuta din Constanta este astazi un model urias pentru o noua generatie de campioni, care iau cu asalt terenurile de tenis, motivati de exemplul Simonei Halep. Noi cei putin mai in virsta, recunoastem ca vointa, determinarea si perseverenta fac impreuna la fel de mult ca talentul.. exact acela care apare odata la o generatie. Ce daca unii mai batrini spun ca pina la jumatate de milliard de dolari esti inca un sportiv sarac. Nici Simona nu pare impresionata si nici noi. Exact pentru asta o respectam mai mult, iar drumul pare sa fie lung inainte. E clar ca si foarte anevoios, dar macar plin de speranta.

 

Parintele

Mormintul Parintelui Arsenie Boca de la Manastirea Prislop a fost si este in fiecare an, loc de pelerinaj pentru mii de credinciosi care  vin nu numai din Ardealul ce-l iubeste de mult dar si din cele mai indepartate colturi ale tarii. Parintele le spunea ucenicilor sai, cum sa-i invete la randul lor pe credinciosi, ce trebuie sa le spuna si le dadea povete chiar lor cum sa traiasca in familie si cum sa se poarte cu copiii pe care l-ii va da Dumnezeu, cum sa-i creasca…  Si astazi am avea nevoie multi de aceste sfaturi, de unii uitate.. Cu peste o jumatate de secol in urma, Parintele vorbea insa si de rugaciunea inimii, iar pentru cei care inteleg mai mult decit cuvintele, minunile sale sunt doar … o parte a miracolului.

Compania CFR SA a contractat deja lucrari de aproape 2 miliarde de euro pentru reabilitarea coridorului feroviar Curtici-Bucuresti-Constanta, majoritatea proiectelor realizindu-se cu finantare europeana. La nivelul intregii infrastructuri nationale a cailor ferate exista insa probleme majore cu intretinerea si finantarea, acestea reprezentind doar doua dintre cauzele care provoaca disfunctionalitati, atit pentru calatori dar si pentru mecanicii si angajatii cailor ferate. Despre nemultumirile calatorilor, viteza de deplasare a trenurilor si drumurile prea lungi dar si despre concurenta si conditiile oferite in trenuri, se tot vorbeste, de ani de zile. Chiar daca in 1990 Romania beneficia de pe urma unui sistem extins si destul de bine pus la punct al cailor ferate, abea acum, la distanta in timp de peste 15 ani de la momentul ultimelor investitii, Compania CFR SA a contractat noi lucrari de miliarde de euro pentru reabilitarea doar unui coridor feroviar. Conform liderilor de sindicat, exact lipsa investitiilor a adus situatia infrastructurii intr-o stare foarte grava, existind chiar riscul ca 400 de poduri feroviare sa se degradeze atit de mult incit sa ajunga sa se prabuseasca. De aici rezulta si ca pentru a evita o catastrofa, este acum redusa viteza de deplasare a trenurilor, insa micsorarea vitezei de deplasare aduce in consecinta si multe pierderi CFR-ului care (pe de alta parte) este puternic concurat de traficul rutier. Unii mecanici afirma chiar ca pe anumite segmente, viteza trenurilor este comparabila cu cea a unei biciclete, iar in conditiile in care Uniunea Europeana a avertizat deja ca traficul pe caile ferate si cel rutier trebuie reechilibrate in Romania, taxele pe caile ferate sunt in continuare de 20 de ori mai mari decit cele rutiere, iar acest lucru s-a reflectat deja masiv mai ales in investitiile din infrastructura cailor ferate romane.
Conducerea CFR SA spune ca pentru intretinerea liniilor si a instalatiilor plus reparatiile capitale la linii, poduri si instalatii… ar fi nevoie acum suplimentar de peste 1,3 miliarde de lei. Banii reprezinta doar necesitatile companiei pentru executarea lucrarilor de intretinere si reparatii capitale la infrastructura feroviara publica, iar aceste resurse financiare trebuie alocate de la bugetul de stat, CFR SA fiind compania care gestioneaza si administreaza infrastructura feroviara publica, al carei proprietar este statul roman. CFR estimeaza totodata ca infrastructura feroviara ar mai avea nevoie in acest an de investitii suplimentare de peste 17 miliarde lei – de aproape patru ori peste finantarea care a putut fi alocata.
Din suma totala necesara, cea mai mare parte, peste 10 miliarde de lei, este directionata in modernizari prin investitii pentru cresterea vitezei de circulatie a trenurilor (grav afectate de restrictii), conform unui recent document prezentat chiar de CFR SA. De asemenea, alte 5,7 miliarde lei ar fi necesare pentru reparatii capitale la infrastructura feroviara publica (pentru recuperarea restantelor la 1.000 de km de linii directe si curente, pentru refacerea liniilor si a instalatiilor afectate de calamitati), precum si pentru reabilitarea podurilor si a tunelurilor. Alocatia bugetara pentru infrastructura feroviara, aprobata la sfirsitul anului trecut pentru 2015, era de 4,6 miliarde de lei, iar investitiile CFR de anul trecut (aproximativ 2,3 miliarde lei) sunt la jumatate practic din suma alocata de la buget in acest an, perspectivele fiind ca in 2016, CFR sa nu poata primi mai mult de 5,5 miliarde lei pentru proiectele si investitiile curente. Ceea ce va face probabil ca lucrurile sa nu se schimbe prea mult nici in continuare.