Cu degetul pe rana

Posted: Aprilie 10, 2016 in AGENDA SAPTAMINII, General, Social
Etichete:

Un recent comentariu al lui Mihai Maci (vezi aici http://www.contributors.ro/editorial/cum-produce-scoala-tampiti/)… pe care, ca parinte, dar si ca absolvent de liceu din acea perioada, nu aveam cum sa nu il savurez, imi da posibilitatea unei scurte refectii asupra ceea ce, cu mestesugita arta literara, „cineva” numea odata „un simbure mare si amar de adevar”. Redau aici un scurt pasaj, spre buna exemplificare, din textul domnului Maci, despre modul in care scoala romaneasca nu poate trece inca, cel putin in opinia mea, de stadiul de uzina:”…mi se pare straniu faptul că încă nu s-a decis asupra unei remanenţe a trecutului: dată fiind politica de industrializare a României comuniste, pe toată durata intervalului 1948 – 1989 s-a pus un accent deosebit pe formarea diverselor timpri de ingineri necesari dezvoltării ramurilor industriale. Mai mult decât orice altă categorie socio-profesională a acelui timp, inginerii – aflaţi în contact direct cu producţia şi responsabili de aceasta – au fost bine formaţi, făcând o şcoală serioasă, a cărei componentă teoretică nu avea prea multe de invidiat Politehnicilor din Occident. În perioada de care vorbim, cele mai bune licee din România erau liceele de matematică-fizică a căror menire de bază ajunsese aceea de a pregătile fundamentele ştiinţelor reale necesare celor care, odată intraţi în facultăţile tehnice, erau capabili – dintru început – să lucreze la capacitate maximă. De aici accentul extraordinar pus în acel timp pe cunoştinţele de matematică, fizică şi chimie. Problema unui absolvent de liceu din perioada în cauză nu era aceea de-a dobândi nişte cunoştinţe generale (eventual cu aplicaţii concrete) la aceste discipline, ci de-a avea pregătirea teoretică pentru a intra direct în tratatele de specialitate ale disciplinelor tehnice. Cine ţinea ritmul şi intra la Politehnică câştiga partida, cine nu, nu se alegea cu nimic din acest tip de şcoală. Şi, de aceea, în ciuda mitologiei “seriozităţii” vehiculată astăzi, bacalaureatele (mai ales la liceele industriale) erau – sigur, în altă proporţie – trucate şi atunci. Dacă până în ’89 Politehnica însemna loc de muncă garantat şi – în principiu – repartiţie în marile oraşe (în preajma cărora se aflau combinatele industriei socialiste), ceea ce – în acel timp – nu putea oferi (aproape) nici o altă facultate, după Revoluţie şi liberalizarea pieţei de muncă, lucrurile se schimbă complet. La această situaţie se adaugă colapsul industriei socialiste din ultimele două decenii şi concluzia tuturor acestora e aceea ca Politehnica devine mult mai puţin interesantă pentru liceeni decât anterior. Ori partea stranie este aceea că majoritatea liceelor bune au rămas calate pe formarea teoretică în ştiinţele reale ca şi cum absolvenţii lor ar urma să dea concurs la Politehnică. Mie unuia mi se pare că supralicitarea unei cunoaşteri teoretice abstracte de-a lungul întregii şcoli îşi are originea în acest pattern perpetuat chiar şi după ce şi-a pierdut relevanţa concretă. Evident, mai sunt şi alte aspecte: de pildă faptul că în domeniile reale (care operează ele însele cu un aparat matematic şi în care răspunsul trebuie să fie – aproape invariabil – unul univoc) cuantificarea rezultatelor – atât de trendy în ultima vreme – e mult mai uşoară decât în domeniile umaniste, unde interpretarea joacă un rol definitoriu. Nu în ultimul rând, poate fi vorba şi de faptul că nimeni nu şi-a pus problema cum poate fi convertită masa profesorilor specializaţi (mai ales de industria meditaţiilor) în pregătirile pentru admiteri (la liceu sau la facultate), odată ce aceştia şi-au pierdut “hegemonia de prestigiu” de care au beneficiat în anii comunismului. Ei au continuat să facă ceea ce ştiau cel mai bine şi, tacit, s-a acceptat că “performanţa” se identifică cu însuşirea – în regim accelerat – de catre elev a unor cunoştinţe tehnice abstracte care-l califică automat pentru regimul de master al unei universităţi de top (de regulă din străinătate). Mândria naţională pe de-o parte, repunerea pe tapet a temei performanţei (cel mai adesea pentru lustruirea blazonului cam ruginit al ţării) pe de alta, au făcut ca acest tip de “performanţă” să fie normativizat – prin intermediul programei – la scara întregului învăţământ preuniversitar din România. În ciuda retoricii despre “filierele vocaţionale”, “bacalaureatul diferenţiat”, “opţiunile elevului şi ale părinţilor”, etc., criteriul ultim de calitate (care, la noi, se exprimă doar în cuantificari) al învăţământului autohton îl dau notele de la olimpiadele de ştiinţe reale şi, în particular, de la cea de matematică. Din păcate, e un criteriu irelevant, pentru că aşa cum ştim cu toţii, majoritatea olimpicilor la aceste discipline părăsesc ţara la finele liceului sau în primii ani de facultate pentru a se stabili definitiv în alte zări, mai pline de farmec. În ţară rămâne doar partea de jos a graficului ministerial, aceea despre care – din raţiuni raţiuni de prestigiu – nu vorbim aproape niciodată. Nici măcar pentru a spune că e alcătuită din cvasitotalitatea elevilor de liceu….”
Multumesc autorului, macar si pentru faptul ca a pus degetul pe rana, chiar daca personal nu sunt de acord cu afirmatia ca bruma de ingineri pe care o mai formeaza Politehnica, pleaca in totalitate spre „zarile acelea mai pline de farmec”. Nu. Si spun asta pentru ca am privit realitatea cu ceva mai multa atentie, iar din nenumaratele exemple pe care le pot da, gasesc si multe cazuri de ingineri care se intorc dezamagiti de afara sau pur si simplu, nu mai gasesc nimic disponibil pe acolo… (fie si pentru faptul ca, aparent, industrializare intensiva mai poti vedea, astazi, poate doar in China). Ce urmeaza apoi? Marea de abolventi „de la stat” si evident „de la privat” concureaza pe aceleasi locuri dsponibile (de regula in acele zone non-tehnice unde mai este inca de munca in Romania), dar unde surprinzator, mentalitatea epocii de care vorbeste autorul textului citat, se pastreaza. Un absolvent cu pregatire tehnica pare deci si acum, mai organizat, are mintea mai limpede si gindirea mai riguroasa, fata de un filolog, spre exemplu, care de regula nu poate fi decit… „poet”. Evident, si in scoala si mai apoi „la munca” ti se va cere sa evaluezi calitatea si mai ales cantitatea diverselor categorii de activitati. Poti numara piulitele si barele de fier-beton, le poti evalua calitatea executiei, dar este infinit mai greu sa evaluezi cit de bun poate fi un cometariu literar spre exemplu, sau cit de exacta poate fi o analiza, pe orice fel de text. In fond vorbim de o apreciere subiectiva asupra unei proiectii… la fel de subiective. Cum poetii nu o pot face bine, din lipsa de rigurozitate mentala, avem nevoie se pare, in continuare, de si mai multa matematica si fizica in scoala, pentru ca, nu-i asa… trebuie cineva sa-i organizeze si pe poeti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s